Prima imagine ce izbește privirea după intrarea în Capela Sixtină din Vatican este aceea a copleșitoarei picturi parietale Judecata de Apoi realizată de Michelangelo, operă la care maestrul a lucrat între 1536 și 1541, anul în care a fost dezvelită.
Se împlineau atunci 29 de ani de când fuseseră inaugurate frescele aceluiași Michelangelo de pe bolta Capelei Sixtine reprezentând momentele esențiale ale Creației. Reprezentarea Judecății de Apoi a maestrului a făcut să curgă valuri de cerneală timp de secole pe paginile exegezelor dedicate temei abordate de Maestru la comanda Papei Clemente, VII într-o perioadă de profunde frământări interioare pe care simbolistica operei le-a evidențiat din plin. Tema parusia, adică a evenimentului preluării puterii la sfârșitul lumii de către Hristos, este destul de comună atât în arta creștinătății catolice cât și celei ortodoxe. Este derivată în ambele de credința / speranța imortalității cel puțin a sufletului indivizilor după moartea fizică; prin ea urmăreşte lămurirea condiţiei, temporară sau eternă, a sufletului fiecărui individ. Într-o viziune exhatologică universalistă, ea se încadrează în acel tip de reflecție asupra destinului părții din umanitate care, în virtutea dreptei judecăți din momentul final al său, își împlinește învierea sau își încheie viața într-o eternitate chinuitoare și tragică, după evaluarea calităților sale morale de către Cel Drept și slujitorii săi. Asemenea reprezentări ne întâmpină deasupre intrării în numeroase biserici medievale din Bucovina.
Michelangelo și-a început cariera artistică la Florența, între artiștii ce frecventau Mănăstirea Sfântului Marcu, într-o vreme în care în cetatea de pe Arno atmosfera intelectuală era impregnată de filosofia și viziunea teologică a Academiei de la Careggi, fondată de Marsilio Ficino (1433-1499), autor al unor importante opere de filosofia religiei printre care Theologia Platonica. De immortalitate animorum (scrisă între 1469-1474 și publicată în 1482). Ea a devenit populară în mediile culturale și religioase florentine “contaminate “ de neoplatonism.
În perioada de elaborare de către Michelangelo a Judecății de Apoi, Europa creștinătății catolice era zguduită cu tărie de avântul Reformei începute, conform “jaloanelor“ istoriografice, cu afișarea de către Luther în 31 octombrie 1517 pe portalul Catedralei din Wittenberg a celor 95 de Teze prin care se contestau întocmirile catolicismului și corupția latentă din ierarhiile sale.
Se știe care a fost cursul istoriei după. În Dieta de la Speyer din 1529, unii dintre principii protestanți ce îmbrățișaseră docrina lui Luther au protestat împotriva condamnării luteranismului considerând că puteau fi astfel dezlegați de jurământul de credință făcut Împăratului. Urmarea a fost războiul fratricid ce a durat 25 de ani între imperiali și principatele reunite în Liga de la Smalcalda, devenite protestante în urma aplicării principiului cuius regio, eius religio. Formula a fost reafirmată și în textul Păcii Vestfalice din 1648 semnată (la Munster și Osmabruck) între reprezentanții părților aflate în război timp de 30 de ani. Cu acest tratat, s-a instaurat în Europa o nouă ordine internațională, prin care părțile semnatare s-au recunoscut între ele exclusiv ca State, indiferent de religia pe care o aveau suveranii.
În anii pictării Judecății Finale, Michelangelo a trăit din plin drama propriei religiozități. Artistul, personalitate profund credincioasă, l-a înfățișat pe Hristos făcând cu mâna dreaptă, ridicată deasupra păcătoșilor, gestul teribil al osândirii. În lunetele – care flanchează scena pricipală, în care alături de Hristos, se regăsește chipul Maicii Domnului și alți sfinți – sunt reprezentați îngeri purtând instrumentele pătimirii: stâlpul Biciuirii și crucea Răstignirii. Contemporanii lui Michelangelo, printre care s-a numărat și exegetul său, aretinul florentinizat Giorgio Vasari (1511-1574) au trebuit să constate uimirea ce a cuprins “întreaga lume” la vederea teribilei scene a Judecății.
Aceasta este scena ce îi va întâmpina astăzi, miercuri 7 mai 2025, pe cei 135 de cardinali electori (la vot vor participa doar 133) ce vor intra în Capela Sixtină în jurul orei 16.15, pentru ca la orele 16.30 să înceapă prima reuniune de lucru pentru alegerea noului Papă. Cei 117 cardinali non-electori, adică de o vârstă depășind 80 de ani, nu participă la Conclavul în care se alege Papa. Au participat însă la reuniunile premergătoare și pregătitoare ale Conclavului în care s-au dezbătut pe larg problematicile curente cu care se confruntă structurile ecleziastice în raporturile lor constante cu credincioșii, starea credinței catolice în aspectele ei de conținut teologic, a raporturile ei cu tradițiile seculare ale Bisericii catolice și cu starea socială, morală și religioasă a lumii în care trăim.
După intrarea ultimului cardinal elector, ultimul cardinal diacon va închide ermetic unica intrare posibilă în Capela Sixtină în conformitate cu procedura pluriseculară rezumată de formula Extra Omnes (adică “Afară toți”-referitoare la cei ce nu sunt electori). În timpul lucrărilor Conclavului, ea se va deschide doar pentru ieșirea și intrarea “infirmari”-lor ce vor aduce-dacă va fi cazul-voturile cardinalilor electori infirmi, aflați în Domus Sanctae Marthae din curtea Vaticanului.
După toate probabilitățile, în jurul orei 19.00, fumul buletinelor de vot depuse de electori în urna pentru scrutinare, examinate și apoi incendiate, va ieși pe coșul (”comignolo”- în it.) bine vizibil din Piața San Pietro unde o mulțime trepidantă se va afla în așteptarea identificării culorii fumului: albă dacă s-a ajuns la o majoritate constând în acordarea a 89 de voturi unuia dintre cardinalii electori papabili și neagră dacă nu va exista majoritatea de două treimi necesară pentru desemnarea Noului Papă. Și probabil nu va exista deoarece direcțiile de confluire a multor voturi individuale se vor clarifica pe parcurs, prin calibrarea ponderii diverselor puncte de vedere în jurul cărora să se poată constitui grupări convergente. Personal, nu cred că se poate realiza o convergență masivă a voturilor din „primul tur”. În rândurile cardinalilor electori, au apărut figuri noi. Mulți dintre aceștia nu sunt familiarizați cu „aparatul” Curiei Papale și se cunosc puțin între ei. Timpul avut la dispoziție dinaintea Conclavului pentru acomodare, cunoaștere reciprocă și dezbaterea problemelor comunităților din care fac parte și care sunt încadrabile în misiunea generală a Bisericii și costituie obiectul muncii clerului a fost folosit probabil la maximum. Schimburile de vederi au fost în mod sigur utile pentru definirea profilului viitorului papă și a obiectivelor pastorale.
În timpul „domniei” lui Francisc (Francesco), au fost „creați” (acesta este termenul tehnic al numirii) 108 cardinali. Înaintea sa, Papa Benedict al XVI-lea (1927-2022; Papă 19 aprilie 2005 – 23 februarie 2013) crease, în cele 5 consistorii din timpul exercițiului deplin al funcțiunii, 90 de cardinali proveniți din 37 națiuni, dintre care 79 sunt în viață, 60 fiind electori. Predecesorul său, Ioan Paul II – Karol Wojtyla (n. 1920), în timpul lungului său pontificat (marcat de 9 consistorii ), care a durat 27 de ani (16 oct. 1978 – 2 aprilie 2005), a creat 231 de cardinali, proveniți din 69 de națiuni, dintre care 104 sunt în viață și 34 sunt electori. Printre cardinali creați de el, s-a numărat și viitorul Papă Francisc. Cu consistoriul din 18 februarie 2012 (al patrulea din cele 5 promovate de papa Benedict al XVI-lea, Colegiul Sacru a ajuns la numărul de 213 cardinali în viață, proveniți din 70 de națiuni (incluși și cei non-electori), înregistrându-se astfel un record istoric în istoria Bisericii Catolice. După acel consistoriu, majoritatea absolută a cardinalilor electori a fost costituită din cardinalii creați de papa Benedict al XVI-lea. Ultimul consistoriu din domnia lui Benedict al XVI-lea – acela din 24 noiembrie 2012 – a fost primul din istoria Bisericii Catolice de după 1927 în care nu s-a creat niciun cardinal din Europa și tot primul în care nu a fost creat niciun cardinal italian.
Din această scurtă enumerare, se vede clar că intenția Papei Francisc, primul Papa iezuit din istoria Bisericii Catolice, era să distribuie în teritoriul unde este prezentă credința creștină de rit catolic simbolul și semnificația morală și de initiațivă a cardinalatului, a “prinților Bisericii”, marcând astfel și simbolic importanța poziției cardinalilor în comunitățile naționale. În implicarea ierarhiilor în funcționarea bisericii, un rol esențial ar fi revenit, conform intenției, Papei Francisc Sinoadelor. Discutând cu un prieten și coleg, ilustru studios al Teologiei politice, am identificat împreună cele câteva tematici centrale asupra cărora s-a concentrat Papa Francisc: ele ar privi problematicile incluziunii, raportul cu laicitatea, rolul sinodalității în guvernarea bisericii, morala individuală și colectivă. Fiecare tematică are sub-tematicile ei specifice despre care nu este în puterea noastră de a pătrunde nici măcar superficial, în câteva rânduri, dat fiind complexitatea problemelor. Ele au fost examinate de cardinali în congregațiile generale ce au anticipat Conclavul care își începe lucrările astăzi. După informațiile indirecte, în rândurile cardinalilor electori și non-electori, care în diferite ocazii și-au exprimat opiniile despre funcționarea raportului clerului, a Bisericii Catolice în general, cu masa credincioșilor, există nu puține perplexități în legătură cu starea religiei în societatea strict contemporană. Globalizarea, ultratehnologizarea, modificarea rapidă a mijloacelor de comunicare în masă, mișcările de populație, războaiele, noile sectarisme, excesele acumulării bogătiei in puține maini, marginalizările și sărăcia au creat rupturi în țesutul social, carențe educative și morale cărora religia creștină, catolicismul trebuie să le răspundă în linie cu tradiția proprie, derivată din învățătura lui Hristos și apostolilor. Încă din timpul suveranilor pontifi Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea, s-au întrevăzut poziții de multe ori antitetice în rândul bisericii în raport cu atitudinea față de tematicile enunțate mai sus. Două filoane de gândire, identificate în mod simplificator cu categoriile de “tradiționalism” și “progresism”, se confruntă pe terenul doctrinar și al inițiativelor concrete în rândurile clerului și al credincioșilor. Poziționările din vârfurile ierarhiei sunt acceptate sau puse la îndoială adeseori în funcție de evaluări de conveniență imediată care nu sunt aderente tradiției sau spiritului cutumei, bunului simț și spiritului de solidaritate specific învățăturilor. În Germania, Franța, dar nu numai, criza vocațiilor este în plină desfășurare. Anul trecut, spre exemplu, în Germania, au intrat în rândurile preoțimii active doar 28 de noi preoți. Ca și în Franța, în Germania proliferează moscheile, cum se întâmplă și în Italia, unde, deseori, sunt operative fără autorizație de funcționare. Poziția bisericii – și firește a papalității – față de LGBT, divorț, întreruperea sarcinei, eutanasiei, etc. este contestată sau aprobată adeseori în rândurile opiniei publice sau a păturilor politice și intelectuale în funcție de particularitățile momentului si interesele politice. Umanizarea excesivă a lui Isus, observa pe bună dreptate un exeget considerat “de dreapta”, Marcello Veneziani, riscă să desacralizeze religia. La tentativele de instrumentalizare a bisericii în cheie politică, cardinalul Gerhard Ludwig Mueller (n. 1947), prefect emerit al Congregației pentru Doctrina Credinței, „tradiționalist” a răspuns recent cu formularea “Biserica nu este o organizație politică precum World Economic Forum”. Mueller, care a ocupat aceeași funcție cheie în Vatican pe care o ocupase cardinalul Ratzinger înainte de a deveni Papa Benedict al XVI-lea, a declarat de pildă, în 2023, a propos de textul (motus proprio) Traditionis custodes al Papei Francisc: “Limitarea de către Papa Francisc a liturghiei în latină a fost o imprudență. Suveranului Pontif îi sugerez să fie mai atent la sensibilitățile din interiorul Bisericii, chiar și acele îndepărtate de ale sale”. Alinierea Papei Francisc, în momentul pandemiei Covid 19, la punctele de vedere ale Guvernului Italiei (si nu numai), fără precizarea nuanțelor necesare legate de problematica libertății alegerii și verificarea implementării pe solide baze științifice a îngrijirii, nu a întrunit o adeziune unanimă.
Fără îndoială, șirul contradicțiilor interne din cadrul Bisericii guvernate de papa Bergoglio a fost discutat în congregațiile generale care au desemnat portrete generice ale succesorului. S-a vorbit, în afara zidurilor vaticane, de posibilitatea accederii la demnitatea de Papă a cardinalului Parolin, actualul secretar de Stat, diplomat de cursă lungă, căruia aceiași “tradiționaliști” îi reproșează în surdină atitudinea elastică față de implicarea guvernului chinez în numirea episcopilor catolici în China. Momentan, aceasta este singura “proiecție” pe care mi-o ingădui deoarece corespunde cu exigențele de profesionalism și cunoaștere a mecanismele interne de funcționare a acestui enorm „aparat” reprezentat de Curia Vaticană și de Sfântul Părinte care guvernează destinele a 1,4 miliarde de catolici de pe planeta Terra.
În Capela Sixtină, mințile cardinalilor electori vor fi iluminate în zilele următoare de Duhul Sfânt, sub privirea vigilentă și necruțătoare a lui Hristos al cărui braț ridicat desparte în spațiul creației – cum si-a imaginat Michelangelo – Răul de Bine.
Sursa foto www.ciaoitalia.ro
The post În spatele ușilor închise appeared first on Cotidianul RO.
